Matei 13:1-23 | Itinerar Biblic | Episodul 80

Itinerar Biblic

Suntem recunoscători și bucuroși să putem înainta în parcurgerea Cuvântului lui Dumnezeu – o îndeletnicire de o deosebită valoare și importanță pentru cei ce-și cunosc interesul veșnic. Îi mulțumim lui Dumnezeu pentru investiția Lui răbdătoare și consistentă, și vă mulțumim și dvs. pentru că răspundeți cu atenție și interes acestei revărsări de bunătate și har.

Continuă să răsfoim împreună Evanghelia după Matei, ne apropiem de jumătatea acestei importante scrieri nou-testamentare – ne stă înainte capitolul 13, pe care – date fiind conținutul și importanța sa – îl vom parcurge pe parcursul a trei episoade, fără a avea pretenția că facem altceva decât o introducere și-o încurajare spre aprofundare personală.

Aşa cum am spus, Evanghelia după Matei este probabil evanghelia-cheie a Bibliei, ea fiind uşa batantă dintre Vechiul Testament şi Noul Testament; iar capitolul 13 poate fi considerat drept o cheie a Evangheliei după Matei. Astfel, ce vom citi aici este de o importanță vitală și ne va oferi o mai bună înţelegere a ceea ce înseamnă Împărăţia cerurilor decât orice alt loc din evanghelie, și nu numai...! Noi numim această secțiune Discursul Pildelor Împărăţiei şi este unul dintre cele trei discursuri majore din Evanghelia după Matei.

1. Predica de pe Munte priveşte înspre trecut. Este legea pentru ţară, dar și un soi de proclamație/constituție pentru noua Împărăție.
2. Discursul Pildelor Împărăţiei revelează condiţia Împărăţiei cerurilor în lume în timpul vremurilor prezente.
3. Discursul de pe Muntele Măslinilor priveşte spre viitor, la întoarcerea Regelui şi la lucrurile care vor veni.

Aopi, trebuie spus că dintre discursurile majore, semnificative ale Domnului Isus din evanghelia lui Matei, cel redat în cap. 13 este singurul adresat preponderent mulțimii noroadelor (deși sunt incluse în el și digresiunile explicative oferite exclusiv ucenicilor).

Dacă în cap. 11-12 am observat accentuarea divizării oamenilor în ce privește atitudinea față de Domnul Isus – contrastul dintre adevărații ucenici și toți ceilalți – această segregare se regăsește și-n ilustrațiile care fac subiectul cap. 13.

Nu putem să nu facem observația că cititorii NT sunt beneficiarii redării și interpretării tuturor pildelor în cauză – pt că dacă pilda semănătorului și a neghinei au fost rostite în public, de interpretarea lor beneficiază doar ucenicii; iar alte pilde sunt spuse doar ucenicilor – mulțimile amorfe sau apatice fiind astfel delimitate de ucenici.

Divizarea și contrastul sunt evidente și-n conținutul acestor pilde; ele sunt „ale Împărăției”, dar tema lor este de fapt reacția oamenilor față de Evanghelia Împărăției, decelată și ea în alb și negru, favorabil și ostil, bun și rău, entuziasm și apatie...

Pildele Împărăţiei cerurilor redate în cap. 13 din Matei arată direcţia Împărăţiei după respingerea ei de către Israel, până când Regele Se va întoarce pentru a-Şi instaura Împărăţia cerurilor pe pământ.

Vreau să vă reamintesc faptul că Domnul nostru l-a urmat pe Ioan Botezătorul în predicare, mesajul fundamental al amândurora fiind identic: „Pocăiţi-vă, căci împărăţia cerurilor este aproape!” (Mat. 4:17). Domnul a enunţat codul fundamental de funcționare a acelei Împărăţii, Predica de pe Munte, apoi El a demonstrat că are puterea și autoritatea de a susține conformarea la principiile înalte stabilite, după care Şi-a trimis ucenicii cu un mesaj – care însă a fost tratat cu ostilitate, mai exact Israel şi-a respins Regele. De aceea, Domnul nostru emite o judecată împotriva cetăţilor în care Îşi făcuse lucrările minunate şi împotriva liderilor religioşi ai vremii. Când I-au cerut un semn, El le-a spus că nu vor primi un alt semn decât acela al lui Iona. Semnul lui Iona era unul al învierii, iar acel semn urma să fie împlinit în Hristos curând după aceea. În cele din urmă, El a emis o invitaţie foarte personală: „Veniţi la Mine toţi cei trudiţi şi împovăraţi şi Eu vă voi da odihnă” (literal, „vă voi odihni”, Mat. 11:28).

Acum se ridică întrebarea: Ce se va întâmpla cu Împărăţia cerurilor? Este evident că El nu o va instaura pe pământ la prima Sa venire. Așadar, ce se va întâmpla cu Împărăţia cerurilor în intervalul dintre suferinţa şi gloria lui Hristos? În Discursul Pildelor Împărăţiei, Domnul nostru ne prezintă condiţiile Împărăţiei cerurilor pe pământ în această perioadă, folosind şapte (iar unii spus chiar opt!) pilde.

Acestea sunt numite Pilde ale Împărăţiei, parabole care vorbesc despre tainele Împărăției, pentru că în Cuvântul lui Dumnezeu un mister este ascuns sau ţinut secret până la un moment dat, iar apoi este dezvăluit. Biserica este un mister (conform acestei definiţii), pentru că ea nu a fost un subiect al revelaţiei în Vechiul Testament. Ea a fost revelată după moartea şi învierea lui Hristos. De fapt, Biserica nu ar fi putut exista fără moartea şi învierea lui Hristos. În Efeseni 5:25 este scris: „Hristos a iubit biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea.”

Este important să observăm că Împărăţia cerurilor nu este sinonimă cu Biserica, așa cum nici Biserica nu este sinonimă cu Împărăţia cerurilor.

După cum am spus, pildele Împărăţiei revelează ce se va întâmpla între momentul respingerii lui Hristos şi momentul în care El Se va întoarce pe acest pământ ca Rege. Pentru că, sintetic și convingător, prin aceste pilde Domnul nostru acoperă întreaga perioadă dintre respingerea Lui de către Israel şi întoarcerea Sa pe pământ pentru a-Și instaura împărăţia, de aceea mulți, între care mă număr și eu, le consideră a fi foarte importante.

La începutul acestui capitol, se spun și putem observa câteva chestiuni interesante:

În aceeaşi zi, Isus a ieşit din casă şi şedealângă mare. O mulţime de noroade s-austrâns la El, aşa că a trebuit să Sesuie să şadă într-o corabie; iar tot norodul stătea pe ţărm. (Mat. 13:1–2)

Ideea de „casă” slujește aici (și-n vers. 36) și pentru delimitarea adresabilității Domnului, marcând distincția dintre învățătura rostită în public (care urmează) și cea adresată cercului restrâns de ucenici. Poate fi vorba și de o simbolistică folosită aici – „casa” amintind de casa lui Israel... „Şi şedea lângă mare” – da, este vorba despre una din întinderile de apă în arealul cărora Mântuitorul și-a desfășurat lucrarea publică... dar „marea” este și o reprezentare a naţiunilor de ne-evrei (simbolism folosit şi în alte locuri din Scriptură). Domnul nostru părăseşte poporul lui Israel şi se întoarce către lume. Acum, El vorbeşte despre ceea ce se va întâmpla în lume până când El Se va întoarce ca Rege.

Acest act denotă o schimbare în metoda Sa. Mari mulţimi se adunau pentru a-L auzi, și de data asta El Se urcă într-o corabie şi începe să li se adreseze celor de pe mal.

Deşi Domnul nostru prezintă mai multe pilde în acest capitol, vom constata că El tălmăcește doar două dintre ele: pilda semănătorului şi pilda neghinei. Interpretarea Sa este un ghid care ne ajută să înțelegem și simbolismul din celelalte pilde. De exemplu, în prima pildă pe care o va spune, a semănătorului, păsările îl reprezintă pe Satan, iar dacă într-o altă pildă El foloseşte păsările, putem fi aproape siguri că ele nu reprezintă ceva bun. Trebuie să fim consecvenţi faţă de interpretarea Domnului nostru, mai cu seamă dacă El nu face precizări cu privire la interpretare.

Și dacă tot am folosit de atâtea ori cuvântul pildă, îngăduiți-mi și o lămurire: pilda (sau parabola) este o povestire alegorică folosită pentru a reda o învățătură, un principiu. A fost și este cu precădere folosită pentru a înlesni receptarea unui mesaj important de către un public simplu, neobișnuit cu abstractul. Deși par facile, parabolele au totuși un caracter „enigmatic” necesitând interpretare pentru a fi corect înțelese. Pilda/parabola îndeamnă spiritul uman la reflecție, și are calitatea de a capta personalitatea audienței, antrenându-i imaginația, intuiția sau chiar creativitatea. Parabola nu-și propune cultivarea esteticului sau erudiției, dar cel ce spune parobole, în cazul de față Mântuitorul, trebuie să dețină arta de a povesti. Avantajul vorbirii în imagini, în parabole, constă nu numai în aceea că adresându-se în primul rând imaginației reține imediat atenția ascultătorului și-i dezvoltă inteligența, ci și în faptul că favorizează întelegerea spirituală.

Ne-ntoarcem în Matei 13 și afirmăm că prima dintre Pildele Împărăţiei, Pilda semănătorului, poate fi considerată fundamentul tuturor celorlalte.

El le-a vorbit despre multe lucruri în pilde şi le-a zis: „Iată, semănătorul a ieşit să semene…” (Mat. 13:3)

Titlul pildei poate induce în eroare, pentru că nu semănătorul se află în centrul atenției sale, ci mai degrabă interacțiunea seminței cu diversele tipuri de sol/teren constituie subiectul principal al parabolei. Vom afla imediat și interpretarea Domnului nostru, care va identifica semănătorul ca fiind Fiul omului, și că sămânţa reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu.

Pe când semăna el, o parte din sămânţă a căzut lângă drum, şi au venit păsările şi au mâncat-o. O altă parte a căzut pe locuri stâncoase, unde n-avea pământ mult: a răsărit îndată, pentru că n-a găsit un pământ adânc. Dar, când a răsărit soarele, s-a pălit; şi, pentru că n-avea rădăcini, s-a uscat. O altăparte a căzut între spini: spinii au crescut şi au înecat-o. O altă parte a căzut în pământ bun şi a dat rod: un grăunte a dat o sută, altul şaizeci, şi altul treizeci. (Mat. 13:4–8)

Semănarea seminţei era o imagine obişnuită în Palestina. Oamenii desțeleneau terenul cu un plug rudimentar, dar uneori nu făceau nici măcar lucrul acesta. Apoi, semănătorul ieşea şi arunca seminţe pe pământ. Chiar şi astăzi oamenii care împrăștie sămânța, care seamănă grâu, porumb, orz, secară și toate celelalte constituie o imagine comună primăvara; desigur, noi folosim utilaje pentru a semăna sămânţa, dar în zilele Domnului Isus sămânţa era semănată cu mâna.

Aşa cum am menţionat deja, semănătorul Îl reprezintă pe El, după cum vom vedea și din pilda grâului şi a neghinei (v. 37). Domnul Isus este Cel care seamănă sămânţa, şi cred că această imagine ilustrează lucrarea Lui făcută în lume până în zilele noastre. El a fost Regele, dar la răstimpuri Şi-a pus deoparte haina regească făcând lucrarea unui fermier, semănând sămânţa... chiar şi astăzi. Cu toate acestea, El este Rege!

Sămânţa, aflăm din versetul 19, reprezintă Cuvântul lui Dumnezeu, iar câmpul simbolizează lumea (ne-o spune explicația pildei neghinei, în vers. 38). Observaţi că este vorba despre lume, nu despre biserică. Vorbim despre o situaţie a lumii. Cred că imaginea arată în felul următor: avem biserica în lume, iar în afara Bisericii, dar în lume, sunt mulţimi de oameni care nu L-au primit pe Hristos. Cuvântul lui Dumnezeu este dat tuturor – unul îl acceptă, celălalt nu. Treaba noastră este să semănăm sămânţa, deşi nu toţi o vor primi.

Domnul Isus conduce acest program măreţ de semănare a seminţei. El mi-a dat mie un mic colţ în care să lucrez, şi treaba mea este să semăn sămânţa. Vreau să fiu cât se poate de clar aici: aceasta este ziua în care trebuie semănată sămânţa. Nu vreau să despic firul în patru, dar nu „recolta” este ceea ce are loc acum. Poate că cineva mă va întreba: „Nu a spus Hristos, «Rugaţi dar pe Domnul secerişului…?»” Ba da, dar hai să ne uităm din nou la textul acela: „Când a văzut gloatele, I s-a făcut milă de ele, pentru că erau necăjite şi risipite ca nişte oi care n-au păstor. Atunci a zis ucenicilor Săi: «Mare este secerişul, dar puţini sunt lucrătorii! Rugaţi, dar, pe Domnul secerişului să scoată lucrători la secerişul Lui»” (Mat. 9:36-38).

Acest pasaj apare chiar înainte ca Domnul să-Și trimită apostolii la oile pierdute ale casei lui Israel. Epoca Legii se apropia de sfârşit. Vremea recoltei vine după ce sămânţa a fost semănată. Timp de aproximativ o mie cinci sute de ani, sub Lege, sămânţa fusese semănată. Apoi a venit vremea recoltei, şi o nouă epocă lua fiinţă. La încheierea unei epoci există o recoltă, iar la începutul altei epoci se face semănarea seminţei. Vreau însă să accentuez faptul că recolta de la sfârşitul unei epoci este judecata și vom vedea lucrul acesta în unele dintre pildele care urmează.

Însă noi trăim acum zilele când trebuie să semănăm sămânţa Cuvântului lui Dumnezeu. Mă bucur atunci când primesc reacții de la câte cineva care a ascultat învăţătura Cuvântului transmisă prin programele de radio. Unii oameni ascultă destul de multă vreme, până când, în cele din urmă, sămânţa germinează şi aduce rod. Treaba mea este să semăn sămânţa cât timp sunt în lume... şi aceasta este şi treaba ta, dragul meu!

Să ne-aducem aminte ce s-a-ntâmplat cu sămânţa! Ei bine, aceasta a căzut pe pământ, în condiții și tipuri de sol diferite, iar trei sferturi din seminţe nu rodesc, ci se irosesc. Nu era nimic în neregulă cu sămânţa – pământul era problema. Poţi contesta ideea de alegere cât vrei, dar în această pildă este evident liberul-arbitru. Starea solului este foarte importantă în ceea ce priveşte sămânţa.

Ascultaţi dar ce înseamnă pilda semănătorului. (Matei 13:18)

Vă invit acum să ascultăm cum interpretază Domnul ce se întâmplă cu sămânța căzută pe fiecare din aceste patru feluri de sol. În versetul 4, El spusese că o parte din sămânţă semănată a căzut lângă drum, iar păsările au venit şi au mâncat-o. În versetul 19, El le explică ucenicilor Săi semnificaţia imaginii:

Când un om aude Cuvântul privitor la Împărăţie, şi nu-l înţelege, vine cel rău şi răpeşte ce a fost semănat în inima lui. Acesta este sămânţa căzută lângă drum. (Mat. 13:19)

Păsările îl reprezintă pe cel rău: Diavolul ia sămânţa semănată lângă drum. Acest lucru ar trebui să-l facă pe fiecare membru al bisericii să-şi cerceteze inima. Dragul meu, acest lucru nu trebuie să te chinui să-l aplici altor oameni, aplică-ţi-l ţie! Cineva a scris o poezie foarte ingenioasă, care spune:

Când vei ajunge-n ceruri,

Vei fi șocat probabil

Văzând acolo pe mulți la care nu te așteptai!

Să nu fii prea surprins,

Şi nici măcar să-ţi pese,

Gândește doar că poate – la rândul lor –

Și ei vor fi şocaţi văzându-te pe tine acolo!

Se pare că pământul de lângă drum îi reprezintă pe membrii bisericilor, creştinii formali, cu numele. Ei au auzit Cuvântul lui Dumnezeu, dar atât – n-au făcut niciun pas spre ascultarea credinţei. Cuvântul n-a găsit credinţă – sau dacă va fi fost puțină, a fost o credinţă formală, intelectuală, care doar i-a făcut să dea din cap a aprobare. Cu alte cuvinte, pentru oamenii de acest fel, creştinismul este ceva colateral. Apartenenţa la biserică e la fel ca apartenenţa la orice alt club, poate chiar lojă... Aceşti oameni sunt îngheţaţi și îi întâlnim în bisericile noastre, iar cei ce nu mai vin, nu doar că s-au depărtat de biserică, ci cred că au fost integrați în diverse alte culte şi secte.

Al doilea grup este reprezentat de pământul stâncos.

Sămânţa căzută în locuri stâncoase este cel ce aude Cuvântul şi-l primeşte îndată cubucurie; dar n-are rădăcină în el, ci ţine până la o vreme; şi, cum vine un necaz sau o prigonire din pricina Cuvântului, seleapădă îndată de el. (Mat. 13:20–21)

Aceşti oameni, pământul stâncos, sunt opusul primului grup. Dacă în ce-i privește pe ascultătorii din grupul precedent, închipuiți prin sămânța căzută lângă drum, diavolul a fost cel care a furat (ciugulit, consumat) Cuvântul din ei, în acest al doilea grup firea pământească este vinovată de irosire. Inițial, oamenii aceștia nu doar că n-au rămas impasibili, îngheţaţi, ci parc-ar fi fost plasați într-un cuptor – calzi, emoţionali, vărsând lacrimi, au primit cu bucurie și au fost foarte mişcaţi. Aceştia sunt creştinii pe care eu îi numesc Alka-Seltzer. Au foarte multă efervescenţă în ei și fac la fel de multă agitaţie în timpul serviciului ca o rachetă pe platforma de lansare, dar niciodată nu ajung pe orbită. Au un zel şi o energie deosebite, îndeosebi în timpul întâlnirilor speciale, dar sunt asemenea unor lumânări, care după încheierea întâlnirii arată cât se poate de consumate.

Cu mulţi ani în urmă, mă aflam în tren, în partea de la urmă... Mă uitam pe geam, și am văzut o bucată mare de hârtie – pe care probabil că o aruncase cineva pe calea ferată – cum, la trecerea în viteză a trenului nostru, se zbătea în aer zburând nehotărâtă în toate direcţiile... Imediat după ce trenul a trecut, hârtia a căzut până la urmă îanpoi pe terasament şi a rămas acolo, până am pierdut-o din vedere... Și m-am gândit atunci: „Exact aşa sunt mulţi aşa-numiţi creştini. Când participă serviciul divin, se entuziasmează foarte tare, dar nu au o relaţie reală cu Hristos. Este vorba aici doar despre o exaltare emoţională. Uneori nici nu-i nevoie de un necaz sau de vreo prigonire... Dar cu-atât mai mult când vin acestea, lepădarea e certă!” Oamenii aceștia materialiști, impulsivi, nestatornici sunt ca pământul stâncos pe care nu „prinde” decât o idee de rădăcină.

A treia categorie de oameni veniți în contact cu Evanghelia se comportă ca solul năpădit cu spini: (Mat. 13:22)

Sămânţacăzută întrespini este cel ce aude Cuvântul; dar îngrijorările veacului acestuia şi înşelăciunea bogăţiilor îneacă acest Cuvânt, şi ajunge neroditor.

În cazul acestor oameni, lumea este cea care împinge Cuvântul lui Dumnezeu afară din ei. Diavolul i-a prins pe cei care erau pământul de la marginea drumului... natura umană, firea pământească păcătoasă s-a ocupat de cei care sunt pământ stâncos... iar lumea înăbuşe Cuvântul pentru această clasă de ascultători. Intervin grijile lumii... Ce vor zice ceilalți? Cum mă mai descurc dacă nu voi mai putea să...?! În unele cazuri este vorba despre sărăcie, alteori este vorba despre înşelăciunea bogăţiilor. Este interesant faptul că oamenii care se găsesc la extremele spectrului social – sărăcie extremă sau prosperitate extremă – sunt oamenii cel mai greu de cucerit pentru Hristos, pentru că ei văd totul în termeni de câștig sau pierdere. Am văzut foarte mulţi oameni care au lăsat ca perspectivele, modele, anturajele, preocupările lumii să scoată afară Cuvântul lui Dumnezeu.

Dragii mei, aceste trei tipuri de pământ nu reprezintă trei feluri de credincioşi – ei nu sunt deloc credincioşi! Ei au auzit Cuvântul şi doar au declarat că l-au primit. Prietene, ar fi bine ca fiecare dintre noi să ne cercetăm pe noi înşine să vedem dacă avem o credinţă reală sau nu.

Slavă lui Dumnezeu pentru acea parte din sămânţă care a căzut pe pământ bun, și oricât ar părea de clar și simplu, Domnul nostru găsește de cuviință să interpreteze și această imagine, a patra categorie, singura pozitivă și productivă:

Iar sămânţa căzută în pământ bun este cel ce aude Cuvântul şi-l înţelege; el aduce rod: un grăunte dă o sută, altul şaizeci, altul treizeci. (Mat. 13:23)

Aceştia sunt ascultătorii care primesc Cuvântul şi îl înţeleg. Unii dintre ei pare că nu aduc prea mult rod – doar de treizeci de ori, dar alții aduc de o sută de ori! Oricum, aprecierea rodniciei (mai cu seamă a altora) nu e treaba noastră, ci a Stăpânului! Sigur că e de datoria naostră să fim cât mai rodnici și spornici, dar pe de altă parte să nu ne lăsăm robiți de activism și de cantitate!

Cuvântul trebuie înţeles. Famenul etiopian, vă amintiţi, citea Cuvântul, dar nu îl înţelegea – deşi dorea să îl înţeleagă. Aşa că Duhul Sfânt l-a dus pe Filip acolo, l-a scos înaintea etiopianului, şi practic acesta a obținut biletul spre cer. I-a explicat că Cel care a fost dus ca un miel la tăiere era Domnul Isus Hristos, că El a fost rănit pentru păcatele noastre şi lovit pentru fărădelegile noastre. Etiopianul a crezut şi L-a primit. Filip a semănat Cuvântul Evangheliei! Acesta este un exemplu care atestă maniera de lucru în Împărăţie: Semănătorul, Domnul Isus Hristos, seamănă Cuvântul lui Dumnezeu în lume, iar Duhul Sfânt îl aplică inimilor celor care doresc să creadă. Lucrați ca Ei, lucrați cu Ei! Pe curând!